În toamna anului 1924, numele lui Victor Brauner era implicat în trei evenimente artistice bucureștene: alături de poeții Gheorghe Dinu și Ilarie Voronca, tânărul artist contribuia la întâiul și unicul număr al revistei de avangardă din țara noastră 75 HP; la 26 octombrie avea loc vernisajul primei sale expoziții personale; în noiembrie, participa la prima expoziție internațională a grupării Contimporanul, la care, alături de artiști români, precum Constantin Brâncuși, Militza Petrașcu, Marcel Iancu, Victor Brauner, M. H. Maxy, Mattis-Teutsch, expuneau artiștii străini Paul Klee, Kurt Schwitters, Hans Arp și alții. Afirmarea artistică a lui Victor Brauner se producea ca un fenomen integrat în ansamblul noilor curente, al noilor concepții estetice, care se dezvoltau atunci pe plan național și mondial. Opera lui nu era un fapt izolat în acest colț al Europei, un rezultat exclusiv al vocației sale temperamentale.

Vizitatorul care, înainte de 1970, călca pragul locuinței lui Gheorghe Dinu, observa de îndată trei imagini alăturate într-un colț: portretul lui Ilarie Voronca, desenat de Robert Delaunay, un portret al gazdei desenat de Marcel Iancu și o fotografie, nu mai puțin expresivă, a lui Victor Brauner, executată de Man Ray. Erau portretele celor trei tineri care, într-o noapte de toamnă, plimbându-se pe străzile Bucureștiului, au conceput acel unic număr al revistei 75 HP. Gheorghe Dinu (care semna sub pseudonimul Stephan Roll) le-a atârnat în această ordine dintr-un imbold, ale cărui semnificații nu ne pot fi revelate în totalitatea lor. Dar, fără îndoială, că încercase astfel să concretizeze într-un fel ceva din amintirea unei prietenii, de care numai tinerețea unor artiști autentici, cu nesfârșite disponibilități afective și intelectuale, puteau fi în stare. Dar acest colț de cameră sugera și alte raporturi, mai largi. Se întâlneau acolo unul din promotorii insurecției Dada de la Zürich - Marcel Iancu, unul dintre cei mai îndrăzneți experimentatori și gânditori pe tărâmul plasticii - Robert Delaunay, genialul fotograf al grupării suprarealiste - Man Ray, pictorul devenit un ‚,clasic” al suprarealismului - Victor Brauner, precum și jongleurii metaforelor surprinzătoare, poeții Gheorghe Dinu și Ilarie Voronca. Astfel tripticul amintit sugera fire cunoscute sau obscure, intricații umane și estetice, care au constituit structura intimă a vieții artistice europene din prima jumătate a veacului XX.

Centrul de fermentare înnoitoare din România s-a dovedit deosebit de fecund în personalități, aducând la mișcarea mondială un aport, a cărui importanță abia începe să fie sesizată. Exista desigur aici un teren prielnic: originile populare ale umorului absurd dar edificator (căci, ca și în matematică, există în umor o demonstrație prin absurd, practicată de pildă de Creangă în povestirile sale despre ,,Prostia omenească”) sau ale poeziei metaforice de amplă viziune, - trăsături care, preluate de arta contemporană, au fost asimilate de către cei de la 75 HP sau alte reviste românești de avangardă.

Ultima sa expoziție, din 1966, de la Galeria Iolas, reprezenta una din cele mai strălucite faze, dovedind o personalitate care și-a păstrat neîntinate prospețimea sensibilității, humorul, ingeniozitatea și expresivitatea. Lumea pânzelor sale era alcătuită din făpturi imaginare cu multiple aluzii la lumea infantilă a jocurilor și jucăriilor, uneori înrudite cu figurile de turtă dulce, un fel de animale-mașini, simboluri ale unei naturi moderne aflate în simbioză cu industria. Pe pereții expoziției se puteau vedea Frumosul animal modern - un fel de animal-tanc, sau L’aeroplapa - un avion gen calcan, L’orgospoutnik, peștele cu rotile sau L’automoma - un automobil cu sâni.

Un alt artist plecat de asemenea de pe tărâmurile românești pare să fi intuit cel mai bine adevărata natură a lui Victor Brauner. Cu prilejul morții pictorului, Eugen Ionescu scria: ,,Născut la sânul suprarealismului, el a ieșit din hotarele acestuia, pentru a trăi propria aventură spirituală. Nepăsător la mode, nu s-a convertit la pictura non-figurativă... Unde se situează pictura lui Brauner, care nu este nici figurativă nici non-figurativă, atât de specială, atât de personală și atât de universală? Ca tradiție, ca spirit, mi se pare destul de aproape de sculptura lui Brâncuși, al cărui sistem de expresie era diferit, dar cu fundament identic. Același figural non-figurativ, același amestec de popular și subtil, de logic și mitic, de naiv și intelectual, de primitiv și rafinat. Brauner era și el ‘un țăran de la Dunăre’, ca și Brâncuși. Este vorba de o adevărată familie, de o întreagă rasă, lucidă și credincioasă, șireată și naivă, aspră și plină de tandrețe: acestea erau calitățile lui Brauner, care cunoștea limitele raționalismului și limita iraționalismul”.⁷

Formă revizuită (pentru o prezentare ulterioară în alt context) a articolului publicat în Revue Roumaine, 21 Septembrie 1966.