În toate căutările mele se întrevede problema dublurii, care va deveni drama dublurii: dublurile merg până în străfundurile extremelor, precum capul (acesta) cu părul care se prelungește până în dreptul feței (care) se transformă într-un animal agresiv. Toate aceste personaje se uită unul la altul înaintea prelungirii lor, care devine un alt personaj transformat în animal și care este același personaj.
Victor Brauner¹

„Lăsat doar în seama resurselor proprii, efortul reflexiv de dedublare ajunge la eșec. Eu sunt mereu redobândit de către mine”, scrie Sartre². Aici este diferența dintre existențialism și suprarealism: evadarea! O analiză psihologică ce scoate în evidență copilăria lui Victor Brauner, o abordare socio-culturală care denunță influențe semnificative, un studiu formal al operei care subliniază o problematică ontologică, toate acestea arată că artistul a încercat să rezolve conflictul fundamental al ființei juxtapunând pe pânza lui un profil terestru și un profil spiritual, opunându-se astfel doctrinelor care pretindeau că stabilesc o separare absolută între trup și suflet. Suprarealismul – suprarealismul său propriu îmbogățit cu o căutare permanentă a Cunoașterii – l-a ajutat să realizeze, în universul formal al unei picturi calificate de el drept autobiografică, sinteza contrariilor, singura care, potrivit definiției date de Lautréamont³ și preluate de André Breton, poate crea Frumusețea.

Fiecare lucrare a anilor ’20 prezintă creaturi în luptă, rănite, decapitate, precum cățelul din unu. Existența lor se datorează adesea doar umbrelor lor: câteva trăsături care dovedesc cum corpul de carne este în lumină, legitimat într-un fel de privirea celuilalt. Umbrele sau reflexiile omniprezente în operă reprezintă o primă manifestare a sufletului sau a spiritului detașat de corp (să ne amintim că vampirii, morți vii, nu au nici umbră, nici reflexie)⁴.

Putem recunoaște foarte devreme în opera lui Victor Brauner marca acestui dualism stabilit între forma umană muritoare, vizibilă și cea a Celuilalt.

În numeroasele desene realizate cu pană și tuș din anii ’29 și ’30, de multe ori carnea pălește, membrele se estompează în favoarea liniilor subțiri, trasate cu ochii închiși, în conformitate cu cerințele scrierii automate; conturul unui 8, simbol al infinitului, preluat în semnătură în anii 1948-1949, pare a fi devenirea urmei umbrite în ființă propulsată în universul cosmologic (nr. 18).

Locul reprodus este adesea doar un pasaj, pragul Ușii (La porte) al cărei zeu Ianus are numeroase chipuri; în acest tablou, ca și în Autoportret (Autoportrait), ambele din 1931, Victor Brauner se pictează cu un ochi smuls, premoniție a accidentului pe care-l va suferi la ochi în 1938, și expune astfel chipul viitorului.

Dacă în desenele din anii ’20 Victor Brauner descrie, nu fără violență, personaje cu ochii scoși, cele din Ușa au ceva și mai tulburător. Catargul steagului ca un mâner de sabie desenează un D: cel al lui Óscar Dominguéz, artistul care va fi responsabil pentru rana pricinuită în timpul unei încăierări pe Bulevardul Montparnasse câțiva ani mai târziu.

Chiar dacă e greu de identificat data la care s-au făcut adăugirile la această fotografie (nr. 5) din 1924, în care Victor Brauner este însoțit de poetul Ilarie Voronca (în anul acela, cei doi prieteni au creat revista 75HP), se poate observa totuși geometria liniilor care îl încadrează pe pictor într-o siluetă dublă, ceea ce nu ne distanțează de anii ’20. Artistul și-a pătat cu cerneală neagră ochiul, ca pentru a-l orbi.

Pe lângă faptul că actul de a distruge vederea este premonitoriu la Victor Brauner, această obsesie personală a artistului trebuie corelată cu întrebarea care se punea spre sfârșitul anilor ’20: trebuie să distrugem vederea pentru a trece dincolo de aparențe de la realitate la suprarealitate?

Cu Signe (Semn) (nr. 32), lucrare majoră, elaborată începând cu 1943, se realizează sinteza: absența cutelor, absența defectelor. Nicio oglindă, niciun aspect fals nu se strecoară între cele două profiluri. Heidegger vede în această coincidență exactă a celor două fețe ale unei ființe momentul perfect când omul intră în noua lui viață sau când se alătură Celuilalt.

„[…]

Eram la fereastră când am văzut pe cineva

Care-mi semăna și care era, poate, spiritul meu

Zburând printre ramurile anotimpului, drapându-se

În voalurile țesute de păsări din trilurile lor.

Și am înțeles că fericirea este momentul acesta

În care te vezi pe tine însuți fericit pe o alee

De grădină și seamănul te roagă:

„Să ne oprim aici, în amurgul liniștit”.

Ce contează atunci dacă ești viu sau mort?

Moartea sau viața deschide aceste ferestre,

Primăvara pășește în rochie de dantelă,

Vrei să o urmezi, dar te-ai depărtat prea mult deja.

[…]

Dacă ai regrete, dacă vrei să te întorci,

E pentru că cel care îți seamănă și este tu însuți

Te urmează cu pas lent, cu chipul întors

Spre un domeniu în care crește o iarbă de neuitat.

[…]”

Ilarie Voronca, „Cu părere de rău încă”, în Poezie comună, GLM, Paris, 1936.